E tare ușor să uiți de ce faci anumite lucruri. De ce te-ai apucat de scris și nu de tuns iarba? De ce nu alergi maratoane dar te plimbi prin parcuri uitate de lume? De ce scriu iar - pentru că mi-am amintit că scrisul este pentru mine. Da, este și pentru cel care citește, dar în primul rând este pentru cel care scrie. Am nevoie să îmi aduc aminte de ce nu fac multe lucruri pe care aș putea să le fac, dar mai ales e important să știu de ce fac puținele lucruri care sunt pentru mine... E ușor să fac tot ce pot pentru alții, dar mă trezesc că nu fac îndeajuns pentru mine. Așa că scriu. Pentru mine, pentru că într-o zi am să recitesc paginile astea și o să îmi reamintească să fac ce este important pentru mine mai întâi și abia după asta, să măapuc și de ce este necesar pentru alții.
În metrou era un om cu un contrabas mai mare decât el. Nu știai dacă omul cară contrabasul sau cumva contrabasul îl cară pe om. Pentru cei din jur contrabasul uriaș era o povară imensă pe care nu ar fi ales-o nici plătiți să o ducă de ici până colo prin mulțimea furibundă de la orele de vârf. Dar pentru omul acela contrabasul era viața lui. Un prieten bun cu care își împarte probabil tot timpul. Scrisul e pritenul meu nedespărțit. Câteodată uităm unul de altul, dar ne regăsim cu aceeași bucurie imposibil de uitat. Scrisul e contrabasul meu de fiecare zi.
